Poeziile

Satu-i vatra părintească,

Locul unde ne-am născut toți.

Este glia strămoșească,

Unde avem părinții, morți.

Aici mama, cea duioasă,

M-a scăldat, m-a alintat

Și cu busuioc pe frunte,

M-a stropit, m-a sărutat

Apoi m-așeza-n copaie

Și mă legăna ușor,

Cântându-mi după baie,

Nani, nani, puișor.

Aici ne-au trăit strămoșii,

Care au suferit din greu,

Jugul Porții, jugul morții,

De turci jugăriți mereu.

Mulți din ei muriră-n lupte,

La Plevna ori la Smârdan,

Căutând mereu să-nfrunte,

Aprigul nostru dușman,

Cu-a lor piepturi oțelite,

Păstrând jurământul dat,

Au dat lupre îndârjite

Și de turci ne-au liberat.

Odată veniți acasă,

Au urmat al vieții fir,

Curând a morÈ›ii coasă,

I-a dus pe rând la cimitir.

Din bordeiele sărace,

Din căsuțele de lut,

Satul încet se reface

Și se schimbă foarte mult.

Vrem ca liniște să fie,

Pace și muncă sporită,

În întreaga Românie,

Țara noastră mult iubită.

25 ianuarie 1976

Petre N. Sultan – Răcari de jos – Dolj 

Nu e fiinţă mai aleasă,

Mai de preÅ£ cu nume sfânt,

Decât mama cea duioasă,

Ce m-a născut pe Pământ

Ea este mereu de veghe,

Lânga copilul iubit

Îl răsfaÅ£a, îl hrăneÅŸte,

Să se simtă fericit

Mama-i fiinţa cea mai dragă,

Mai scumpă pe-această lume,

Când învaţă să vorbească,

ToÅ£i copii îi spun pe nume

Mama a îndurat, de veacuri,

Multă, multă, umilire,

Sclavă, roabă si necazuri,

Fără nici o ocrotire

Mulţi eroi, viteji de arme,

Ce-au condus acest popor

Au răsărit tot din mame,

Ne-au condus spre viitor

Mama i-a-ndemnat la luptă,

Să se bată pentru ţară,

Dacă-i cazul, să şi moară,

Decât Å£ara lor sa piară

Mama, de azi, ia parte

In familie, la sfat,

MunceÅŸte, învaÅ£a carte,

La egal cu-al său bărbat.

15 ian. 1976

Petre N. Sultan com. Brădeşti

Răcari de Jos- Dolj

Fie mică, fie mare,

Este casa părintească,

Unde creÅŸtem fiecare,

Cu o dragoste aleasă

Eram mici pe lângă sobă

Åži ne încălzeam la ea,

Cu măicuţa stam de vorbă,

Ea pe toÅ£i ne mângâia

Ascultam poveÅŸti frumoase,

De la tatăl nostru drag,

Iar seara, îi Å£ineam calea,

Când trecea al casei prag

În grădina casei noastre,

Am zburdat, am alergat,

Iarna lunecam pe coaste,

În iureÅŸ învăpăiat

Tata când pleca de-acasă,

Să muncească pe ogor,

Într-o goană ambiÅ£ioasă,

Călcam fânul din obor

Apoi când ne-am făcut mari,

Să plecăm cu toţi la şcoală,

Pe rând, părinÅ£ii ne-au îmbrăcat,

Ne-au purtat de cheltuială

Lângă casa părintească,

Prin grădina ei cu pruni,

Au început sa se ivească,

Mugurii unei noi lumi.

De atunci, casa părintească,

Pentru noi e ceva sfânt

Nu vom uita niciodată

Pe părinÅ£i, pân-la mormânt

Acolo am căpătat,

Toate sfaturile bune,

De la casa mea din sat,

Cum să ne purtăm în lume

Fie mică, fie mare,

Asta-i casa părintească,

Îndeamnă pe fiecare,

În lume cum să trăiască.

Aici noi ne-am născut

Aici ne-am așezat

Și pentru acest durut,

Străbunii au luptat

Am răsărit din Soare,

Din aer È™i pământ,

Din Traian cel Mare,

Și Decebal cel Sfânt

Ne-am închegat din tină,

Din sânge de străbuni

În vatra carpatină,

Luptarăm, neînfricaÈ›i hultani

Am fost loviți de soartă

Și am sângerat din greu,

Am fost robiți de Poartă

Și am suspinat mereu

În dârză neînfricare,

Multe jertfe au căzut,

Sub Mircea È™i Ștefan – Sfântul Mare,

Adeseori, noi ne-am bătut

Mai târziu, Mihai Viteazul,

Cu cruce È™i sabie în mână

A lovit mai crunt dușmanul

Și-a unit È›ara română

De atunci, veacuri de-a rândul,

Visul nostru s-a inchegat

Èšara gândul împlinit-a,

Pe pământ eliberat

Astăzi apărem în lume,

Ca o È›ară mândră, nouă,

Și prin glorii și renume,

E scăldată-n stropi de rouă.

Èšara mea e ca o floare,

Țara mea-i plină de dor,

E-mbrăcată în sărbătoare,

În stindardul tricolor

Èšara mea – mare solie,

Se afirmă în lumea mare,

Cu pace, dragoste, frăție

Și unire-ntre popoare

Este țara mea de veacuri,

MoÈ™ia luminoasă, sfântă

Pentru aceste vii meleaguri,

S-au jertfit fraÈ›ii în luptă

O iubesc peste măsură,

Sărut pământul ei sfânt

Dintre noi, aici muriră

MulÈ›i români, s-au dus demult.

31 ian. 1976

Petre N. Sultan

O! dulce Românie

O! țara mea frumoasă

Așa a fost să fie,

Să fii ca o mireasă

Cu fruntea încoronată,

De-un alb mărgăritar,

De Cer binecuvântată

Cu darul cel de har

Prin munca-È›i avântată,

Ai reușit, n-a fost ușor

PorÈ›i în mână prea curată,

Stindardul tricolor

Nu te lăsa învinsă,

Te vreau din nou tot mare

Te vreau din nou întinsă,

În vechile hotare

Înalță-È›i a ta frunte,

Privește din Ceahlău,

În zare peste munte,

E tot pământul tău.

11 dec. 1973

O! È›ara mea, pământ străbun,

Cu rază de soare te-ncunun,

Căci ne-ai purtat pe brațul tău,

Și la bine și la rău

În decurs de ani, pustii,

Veniră hoarde din câmpii,

Călcara tot și-au jefuit

Pământul nostru, acesta sfânt

Cât au răbdat strămoÈ™ii mei,

Dar, s-au luptat ca niște lei,

Cu hâde hoarde, ce-au pierit

În lumea largă s-au pierdut

Am suferit mereu aici,

De la păgâni, de la calici,

Ne-au luat copiii-n juguri, robi

Și ne-au prădat ca niște corbi

Am fost loviți și schingiuiți

Și-n munți de ei am fost fugiți

Ne ascundeam din calea lor,

Lăsând în urmă casă È™i ogor

Dar, după vremuri, ce s-au scurs,

Un brav popor, noi am ajuns

În lipsuri grele È™i-n nevoi,

Noi ne-am crescut copiii goi

Am clăcuit și la boieri

Și-am suportat grele poveri,

Dar, am tăcut și am răbdat,

Până când destinul ne-a chemat

Un glas divin din depărtări,

Ne-a grăit așa, din zări:

Că nu-n zadar vom suferi,

Noi, tot nu vom pieri

Purtăm în vine sânge de roman,

De-al împăratului Traian

Și de-al lui Decebal, viteaz,

Pe-acest pământ suntem È™i azi!...

27 noiem. 1973

Bravi ostași ai țării mele,

Ce stați streajă la hotar,

Voi păziți in vremuri grele,

Acest pământ milenar

Pământul îl stăpânim cu toÈ›ii,

De la Decebal-hultan,

Care-adus în faÈ›a morÈ›ii,

Nu s-a supus lui Traian

A sfidat moartea în față,

Decât prizonier la duÈ™man,

Cu demnitate și-a luat viața,

Înjunghiat de-al său pumnal

Decebal, viteaz bărbat,

Celălalt, Traian cel Mare,

S-au luptat îndelungat,

Pentru-a țării lor onoare

Și din lupta lor, ce-au dus-o

Unul contra celuilalt,

Au făcut ca să răsară,

Acest popor minunat

Roma și-a adus ciutacii,

Au venit pe-acest pământ,

S-au împreunat cu dacii,

Făcând toÈ›i un legământ,

Ca din „ doi fraÈ›i” să răsară,

Un popor, stăpân È™i drept,

Mândra È›ară să apară,

La dușmani să țină piept

Deci aceasta-i România

Țara noastră cea dorită,

Să vă faceți datoria,

Cand va fi primejduită.

2 dec. 1973

O! voi, vlăstare noi,

Veniți, veniți acuma

O! voi, pui de eroi,

Veniți de luați cununa

Cu voință și putere,

VeniÈ›i din sate îndepărtate,

Glia sfântă azi, vă cere,

De carte s-aveți parte

În slava carpatină,

Să făuriți din ea,

O țară de lumină,

O țară ca o stea

Prin munca voastră dreaptă,

Cu înÈ›elepciune mare,

Să mai urcăm o treaptă,

S-ajungem “până la Soare”

În voi este puterea,

Pe voi țara vă cheamă,

Să vă-mpliniți, azi, vrerea,

De nimeni, n-aveți teamă

Vă puneți-ntreaga trudă,

Ideea creatoare,

Ca lumea să audă,

De-o È›ară înfloritoare

Căci numai așa se poate,

În unire să muncim,

Ducând lupta mai departe,

De străbuni vrednici să fim.

Asta-i școala cea frumoasă,

Cuib cu fete, băietani

Ea ne chamă de acasă,

La vârsta de È™apte ani

Străbătând o zare vastă,

Cu copii de seama mea

Pe poteca de sub coastă,

Am ajuns curând la ea

“Domnul”, care stă la masă,

Om vârstnic, mare la stat,

Ne-a poftit pe toÈ›i în clasă

Și ne-am prins la-nvățat

Cu a sa bunăvoință,

Ne-a-nvățat pe fiecare,

Cum să tragem liniuță,

Ne-a împărÈ›it abecedare

Și aÈ™a pe îndelete,

Am învățat să citim,

Și pe tabla din perete,

Să scriem, să socotim

După ce am terminat,

Cei cinci ani de învățătură,

Dascălul ne-a adunat,

Și ne-a spus, cu alintătură:

“-Copii, când veÈ›i fi mai mari

Veți intra-n societate,

Și cu minți iluminate,

Să munciÈ›i, sporind în toate

Cât aÈ›i fost colegi de È™coală,

Multe lucruri-aÈ›i învățat,

Să fiÈ›i oameni de ispravă”.

Și noi toți l-am ascultat

Școala-i mamă bună, știm,

Dă fiecărui om,

Un destin sigur, sublim,

Ca și altoiul de pe pom.

După iarna friguroasă,

Cu zăpezi È™i vânturi aspre,

Vine încet ca o mireasă,

Primăvara cea din basme

Ea este lumina vie,

Ce străbate peste tot,

Bucuria să adie,

Gonind iarna cu omăt.

RenaÈ™te totul prin vâlcele,

Iarba crește pe ponoare,

Timp frumos și păsărele,

Ne-mbie prin cântare

Ea o face ca să crească,

Prin păduri È™i prin câmpii,

Turme grase, ca s-o pască,

Mioare, mielușei zglobii

Apar mii de floricele,

Îmbătate de parfum,

Dezmierdându-se cu ele,

Trecătorul, pe-al său drum

Holda mândră, semănată,

Pe câmpiile întinse,

Așa de frumos arată

Totul pare ca în vise!

Peste tot e cald, e soare,

Firea se înveseleÈ™te

Oamenii de pe ogoare,

Simt că munca lor sporește

Iar, când pe ce răsar,

Vin norii cu stropi de ploaie,

Holdele atunci tresar,

Ca în unduiri bălaie

Oamenii, toÈ›i în unire,

Muncesc, vin, neîncetat,

Cu alean È™i îndârjire,

Să avem un rod bogat!

După timp de Primăvară,

Vremea mai mult s-a-ncălzit.

A venit la noi, în È›ară,

Vara, anotimp la fel dorit

Ea vine cu ploi bogate,

Căldură și soare mult,

Să le dea roade bogate,

Holdele de pe pământ

Acum munca e-ntreită,

Nu știi unde să te duci

Toată lumea-i împărÈ›ită

Și pe vale și pe lunci

Omul, care-i priceput,

Nu stă-n loc È™i se gândeÈ™te,

La tot ce are de făcut,

Dar È™i munca îl răsplăteÈ™te

El porneÈ™te mai întâi,

Unde munca e mai mare

Face tot la timpul lui,

Pe imașuri și ogoare

Iar când vine seceratul,

Pe aceste mări mănoase

Oamenii, unul pe altul,

Se-ntrec, cu avânturi inimoase

Apoi sus pe camioane,

Baloturile sunt zidite

De băieți și băietane

Și la arie pornite

Când seceriÈ™ul s-a gătat,

Continuă lucrul la grădină

Plantăm, udăm la zarzavat,

Omu-i tot fără odihnă...

După lunile de vară

Cu munci grele, ostenitoare,

Vremea se răcește iară,

Bruma se-așterne pe ogoare

Multe păsări în adiere,

Pe înalte albăstrimi,

Din aripi, zic “La revedere!”

Și din cioc: “La vară, iar venim!”

Toamna vine pe colină,

Peste livezi  de pruni È™i vii,

Harnică ca o albină,

Aduce-n rate bucurii

Struguri copți, mere roșcate,

Prune, pere și gutui,

Toate trebuie așezate,

În cămara omului

Toată această bogătate,

Toamna o aduce-n dar,

Și împarte cu dreptate

Rodul muncii plin de har

Oamenii, la această trudă,

Au fost făurari neîncetat

Și necontenit asudă

Peste rodu-mbelșugat.

Din nou iarna când apare,

Având tot ce-i trebuieÈ™te,

Omul – trai de-mbelÈ™ugare

Numai “la bine”se gândeÈ™te.

10 ian. 1976

S-a dus toamna cea frumoasă

Cu tot soiul ei de poame,

Cu struguri de tămâioasă,

Cu must dulce pe la crame

A venit iarna sihastră,

Cu suflarea ei de gheață,

Cu zăpadă la fereastră

Totu-i trist și plin de ceață

Bate vântul, bate într-una,

De sus curg fulgii de zăpadă

Încotro, mânat de-acuma,

Omul“înoată”în ogradă

Zgribulit, iese din casă,

Privește cu ochii-n zare,

La zăpada cea pufoasă,

Ce s-așterne pe cărare

Ziua începe să mijească,

Soarele nu mai apare

Nici o ființă omenească,

Câinii se-ascund în coÈ™ere

Totu-n jur încremeneÈ™te,

Numai vântul urlă, sus,

Omul tot se mai gândeÈ™te,

La vara care s-a dus

Merge repede-n ogradă,

Intră în È™opron la vite

Acolo, el, ce să vadă?!

Animale viscolite.

Face iute o sforțare

Și le curăță frumos

Apoi le dă de mâncare

Le așterne paie pe jos

ÎngheÈ›at intră în casă,

Cu un braÈ›, de lemne, plin,

Să-ncălzească, cu așchioară

Copiii și-al lui cămin

Focul se aprinde în sobă,

Fumul urcă-n fumuri roși,

Iar copiii stau de vorbă,

De împăraÈ›i È™i feÈ›i frumoÈ™i

Când cuptorul s-a încălzit,

Gospodina hotărăște,

Să se-apuce de gătit

Încet masa-o pregăteÈ™te

Copilașilor le place,

Prăjituri cu nuci și mere

Și mămica lor le face

Și le împarte cu plăcere

Când i-a săturat măicuÈ›a

Au mulÈ›umit, s-au îmbrăcat

Să pornească săniuța,

Pe dealul de lângă sat

Iar acolo împreună,

Să se tragă pe zăpadă

Seara, frigul îi adună,

Intră iarăși în ogradă

C-au întârziat – nu-i vină,

Că mămica lor, în casă

Îi încântă cu o cină

Și privirea-i drăgăstoasă

ÎngheÈ›aÈ›i, roÈ™ii ca focul,

Ei la masă se așează,

Amânând pe mâine jocul

Cu-nfocare se ospătează

După ce s-au săturat,

Cu mâncări È™i turtă dulce,

Mama îi cheamă la pat,

Îi îmbie să se culce

15 ian. 1976

Jiule, cu a tale valuri,

Ce cobori iute din munte,

Supărat ieși dintre maluri,

Înnegrită-i a ta frunte

Când prives în a ta cale,

Îmi vine să mă-ngrozesc

AÈ™ fugi în goana mare,

Să nu te mai întâlnesc

Vii la șes cu-așa putere,

Apa ta e spumegată

Cin-te vede, îi vine a crede,

C-ai să-neci câmpia toată

ÎÈ›i È™tiam apa curată,

Știm de unde izvorăști,

Dar acum ai altă apă

“-Spune-ne de unde eÈ™ti?”

“-Ce te miri aÈ™a, măi frate,

Nu poți să mă recunoști!

Eu nu vin din altă parte,

Azi împlinesc È™i-un alt rost

Eu pe unde trec acuma,

Trebuie să fac un bine:

Să spăl, să curăț într-una,

Toți cărbunii scoși din mine

De asta, apa mea-i murdară,

De nu poți s-o mai cunoști

Căci eu duc acum în È›ară,

Cărbuni curaÈ›i, româneÈ™ti”

“-Dar când treci curgând la vale

Ai grijă să nu ne îneci,

Ci să faci mai roditoare,

Holdele, pe unde treci”.

Apa luceÈ™te într-una,

Printre ierburi, care cresc

Ele îÈ™i pleacă cununa,

Peste apă È™i “zâmbesc”

Este-o liniÈ™te  blajină,

Cu căldură și năduf

Doar o adiere lină,

Trece peste-al bălții stuf

Acum peștele apare,

Ieșind tot la suprafață

Sare, înoată È™i dispare,

Arătând că se răsfață

Păsărele care zboară,

Peste-al bălții roș-carmin,

Se înalță È™i coboară,

Găsindu-și hrană pe deplin

Peste tot murmură viața,

Plantele au înflorit

Libelule, fluturi zboară,

Prin aer, necontenit

Dar, deodată, gălăgie

Se aude dinspre sat

Alergând peste câmpie,

Copiii, vin la scăldat

Vin cu ropot, toți grămadă

Se dezbracă îndat’, pe loc

Sar în apă È™i se scaldă

ToÈ›i copiii îs prinÈ™i în joc

Unii înoată, se afundă,

De nu poți să-i mai zărești

În bulboane se scufudă

Doamne, cum să nu-i privești!

Peste tot e o splendoare

Balta-i luată cu “asalt”

Gălăgia este mare

Totu-n soare e scăldat

După ce-a trecut “furtuna”

După ce s-au săturat,

Copiii îmbăiaÈ›i de-acuma,

Au purces, grăbiți, spre sat

Și frumos, mergând spre casă

MulÈ›umiÈ›i, cântând în cor,

Lăudând balta frumoasă,

Cu splendidul ei decor

15 ian. 1976

Sub părul tău frumos și mare,

O frunte lată de cezar

Cu-o minte, care,

Gândea, spre înâlÈ›imi, astral

Gândirea ta de plin azur,

Ne-a dat nouă de înÈ›eles,

Plămădește-n aur pur,

Necuprinsul univers

Erai o rază de lumină,

Peste poporul obidit

Cu obârÈ™ie daco-romană,

Atât de mult tu l-ai iubit

Dar “roata vieÈ›ii”, nemiloasă,

N-a înÈ›eles menirea ta,

Făcându-È›i viaÈ›a pernicioasă,

Și ai căzut în boală grea

Și copleșit de trudă amară,

Cu lipsuri grele și-n nevoie,

Ai îndurat, în a ta È›ară,

Plecând, prea tânăr, dintre noi

Acuma, ale tale gânduri,

Sunt curmate pe vecie,

Numai între patru scânduri,

În eterna împărăție

Căci tot ce este viu sub soare,

De la mic È™i pân-la mare,

Azi se naÈ™te, mâine moare

și dispare,

În nesfârÈ™ita depărtare

Cel mai de preÈ› rămâne, omul,

Cât trăieÈ™te pe Pământ,

Dar când moare, corp È™i suflet,

Se duse în necunoscut,

Eminescu, ne este scut...

Noi, nu te-am uitat nicicând,

Cinstim mereu memoria ta,

De-apururi te purtăm în gând

Ai fost Lumina, nu doar o stea.

Oct. 1973

La Iisus, la apa vie,

Care curge ne-ncetat,

VeniÈ›i toÈ›i, în armonie,

Lângă blândul Împărat

Căci din El curge izvorul,

De viață dătător

El socotește viitorul,

Pentru oricare muritor.

Iisus veÈ™nic ne cuvântă,

Mântuirea s-o purtăm

Din puterea Lui Cea Sfântă,

Cu toÈ›i să ne întrupăm

Veniți frațim, cu mic, cu mare

Nu zăboviți și intrați

Căci vine ziua izbăvitoare,

Când toÈ›i vom fi judecaÈ›i!

Când a judecății Ușă,

Pentru mulÈ›i se va închide,

Viața noastră cărăușă,

Va plânge, nu va surâde.

Tu, atunci iubite frate,

Ce mai cauți la Iisus,

Căci în faÈ›a Judecății,

Nu poti da nici un răspuns.

Dacă-n cursul vieÈ›ii, însă,

Ai trăit numa-n păcat,

UÈ™a va rămâne închisă,

Prea târziu te-ai deÈ™teptat

Locul va fi focul veșnic,

Unde mergi ca să petreci,

Chinuindu-te amarnic,

Vei fi osândit pe veci.

Amin.

Domnul Păcii a pogorât,

Din ceruri, din Slava Sa,

Să ne-aducă pe Pământ,

Pacea È™i mântuirea

Slavă întru Cei de Sus

Și Lui Dumnezeu mărire,

Pentru oameni, mai presus,

Pace și bună-vestire

El ne-a dat această pace,

Aici, nouă, pe Pământ,

Viața, Domnul ne-o reface,

Pân-ne ducem în mormânt

Cum omul, este rapace,

Gălăgios, precum un tunet,

A făcut c-această pace,

Să n-aibă nici un răsunet

A început ca să trăiască,

Cu ura și cu minciuna

Viață nouă să-și croiască,

Războindu-se într-una

Dar, Domnul de Sus veghează,

De-acolo, de und-s-a dus,

Și mereu se întristează,

Văzând unde am ajuns

Fraților care cunoașteți,

Ce zice Sfânta Scriptură,

SfătuiÈ›i pe “cei măreÈ›i”,

Să nu mai trăiască-n ură.

Când a fost aici în lume,

Domnul a rostit cuvântul:

“Că vor moÈ™teni Pământul,

Oameni blânzi, cu lucrări bune”

Și atunci în lumea asta,

Va fi bine și frumos,

Ca să ne iubim cu toți

Fii ai Domnului Hristos.

Amin.

Încrede-te în Dumnezeu,

Frate și dragă creștine,

Nu-ncerca să faci vreun rău,

Păstrează pe Domnul în tine.

În viaÈ›a ta întreagă,

Caută să fii cinstit,

De nici o faptă beteagă,

Să fii cumva chinuit

Și ca David din Psaltire,

După cum a fost și scris,

Necazul, nemulțumire,

Înaintea Lui le-am pus

Fă ca a ta scumpă viață,

Să o predai Domnului

Și-ascultând a Lui povață,

Vezi Grădina Raiului.

Amin.

Omule, ființă slabă

AÈ™a mare, încrezut,

Că vei face multă treabă,

Până vei pleca-n mormânt

Te-ai zbătut în cruntă vrere,

Cât ai trăit pe Pământ,

Ca să aduni la avere,

A fost unicu-È›i crezământ

Nu te-ai gândit niciodată,

Că ceasul când va suna,

Ai să-ți iei a ta răsplată,

Culegi ce vei semăna

Și le vei lăsa pe toate,

Cât ai adunat aici,

Bani, avere și palate

Și nimic nu poți să zici

Rudele și ai tăi prieteni,

Nu pot nimic ca să-ți facă,

Dacă fapta ta, creștine,

Domnului, nu o să-i placă.

Amin.