"PRIMA VERBA"

                Mărturisim, fără conjur, că în anii destul de mulÈ›i ai stăruinÈ›elor noastre de a întâmpina – nu din filotimie sau generozitate, ci din bucuria de a descoperi o  nouă valoare între candidaÈ›ii la “Prima verba”.În destul de puÈ›ine dăți am simÈ›it o aÈ™a bucurie reală È™i o liniÈ™te  aparte ca la lectura volumului de “MeditaÈ›ii” semnat de Petre N. Sultan. Și aceasta,  nu numai pentru că este vorba, de astădată, de o carte de poezie postumă (lucru care nu poate să nu emoÈ›ioneze totdeauna!), ci pentru că împrejurările apariÈ›iei sunt, ele însele, edificatoare, puÈ›in obiÈ™nuite.

                Înainte de a purcede la comentarea volumui ca atare, ne îngăduim să deschidem o paranteză de sinceră efuziune sentimentală. După cum putem citi din “memoriul introductiv”, de întâmpinare, scris de însuÈ™i  fiul autorului (profesorul de istorie Nicolaie Sultan, retras la pensie după 41 de ani în slujba unei importante È™coli craiovene), poetul-tatăl său – a plecat în cealaltă lume cu 27 de ani în urmă, în pragul sărbătorilor de Crăciun. Poate fi incriminată întrebarea asupra întârzierii acestei “restitutio”, a reînvierii eternității părintelui său È™i prin creaÈ›iile acestea poetice(excepÈ›ională rămânând, multă vreme, doar simÈ›irea febrilă È™i neuitată a familiei sale). Este de înÈ›eles că îngrijitorului acestei ediÈ›ii nu i-a fost deloc uÈ™or să adune È™i cum ? – aceste “cioburi de iubire” risipite de un autor-defunct care a respins sistematic orice recunoaÈ™tere publică:

                Nu vreau cavou, nici flori,

                Pestre al meu mormânt,

                Căci totu-i trecător.

                Și de folos nu-mi  sunt.

                Iar viaÈ›a-mi, călătoare,

                S-a dus, È™i ce-am fost eu ?

                O rază fără soare,

                Pierdută-n drumul său.

                                                (“DespărÈ›ire”)

                Gestu fiului nerisipitor ne-a emoÈ›ionat profund. Păstrând în tainiÈ›a sufletului simțămintele de veÈ™nică recunoÈ™tință È™i de profundă preÈ›uire pentru părinÈ›ii care i-au dat viață È™i rost înalt în lume, acest dascăl oltean (“De modă veche”) proclamă astfel, în chip strălucit, printr-o carte pioasă, imensul său respect È™i îndatorinÈ›a de nobilă religiozitate, față de oamenii cei mai preÈ›uiÈ›i din existenÈ›a sa. Când am aflat È™i am înÈ›eles aceasta, n-am putut să nu-mi aduc în minte. Când am aflat È™i am înÈ›eles aceasta, n-am putut să nu-mi aduc în minte atâtea È™i atâtea aforisme È™i maxime înălțătoare despre nevoia ca fiecare ființă născută într-o familie – cu sau fără vârstă măsurată – să-È™i respecte părinÈ›ii, amintirea È™i fapta lor. Știu că istoricul Nicolaie Sultan le È™tie bine È™i în totul, ca pe un legământ viager. Socot, desigur, că în înfăptuirea acestui act editorial (pe cont propriu), cel mai mult l-a îndemnat învățătura lui Anton Pann: “Fă-mi, Tată, ca să-È›i seamăn / Ca frate cu frate geamăn!”.

                Ne îngăduim să alăturăm È™i o superbă “blagoslovenie” a lui Neagoe Basarab: “Fiule, primeÈ™te învățătura tătâne-tău È™i ascultă sfaturile mămătii, ca să trăieÈ™ti în veci!”.

                Întreaga viață a poetului oltean intrat în veÈ™nicie ne apare pilduitoare È™i de-a dreptul eroică. A învățat eroic în È™coala primară – din Răcari – FiliaÈ™i È™i în cei trăiÈ›i la Seminarul teologic. Și tot eroic a luptat în anii primului război mondial, în tranÈ™eele din Moldova. În totul eroice au fost È™i răsputerile părintelui său (administrator-epitrop al bisericii satului) de a-i înlesni spre a putea răsări printre personalitățile Ortodoxiei oltene. Vitregii fără de număr – aÈ™a cum detaliază fiul Nicolaie în excursul său comemorativ -, l-au obligat să se mulÈ›umească cu îndatorirea voită de Dumnezeu de a se dărui rostului mai modest de cântăreÈ› de strană – dascăl, în care a slujit cu multă aplicaÈ›ie, cu vocaÈ›ie È™i neobosire exemplară, fiind pentru aceasta adorat de obÈ™tea satului È™i a credincioÈ™ilor.

                Dăruirea sa întreagă irumpe chiar din paginile acestei cărÈ›i. N-a ambiÈ›ionat niciodată să scrie pentru a fi cunoscut sau publicat (dovadă că È™i-a împrăștiat scrierile în patru vânturi!), ci a rămas “să declame” doar de la strană, deschizând È™i nutrind sufletele credincioÈ™ilor È™i cucerind total preÈ›uirea clericilor cu care a deschis cerurile spre elevaÈ›ie È™i rugăciune. N-a fost niciodată un revoltat, ci doar un om demn, care a tins totdeauna spre împăcare cu oamenii, nu numai prin “cântări” È™i “ziceri”, ci È™i prin zâmbetul său de îngăduință supremă, cu răbdarea numai de el È™tiută, niciodata rea; era un zâmbet care nu urca decât spre o înÈ›elegere superioară a lucrurilor. I-a plăcut totdeauna rânduiala, dar niciodata o “orânduire” sau alta.A trăit cu jertfă durerea de a vedea, în orice timp parcurs în viață, “È™tergerea apăsată a urmelor trecutului”, năzuind să predice cu puterile sale Binele, îndemnând enoriaÈ™ii să-È™i înplinească datoria “de a face totdeauna un bine Patriei”, căci “fie È›ara cât de mică,/ dulce-i când cineva poate zice: “Asta-i È›ara mea”. N-a urmărit recunoÈ™tinÈ›esau onoruri, declarând invariabil: „Nu vreau decât ca Dumnezeu să mă numere cu drepÈ›ii în Împărăția Sa!” ... Ceea ce s-a È™i petrecut în ambele sale vieÈ›i.

*

                Ni se poate reproÈ™a că am întins prea mult încropirea unui portret(de fapt, de-abia schiÈ›at). Am făcut-o dinadins, pentru că viaÈ›a poetului, slujitor al Bisericii, ilustrează însăși creaÈ›ia sa de care luăm, cunoÈ™tină astăzi.

                Într-un timp în care se scrie „altfel”, lucru proclamat de unii dar respins de alÈ›ii (într-o „democraÈ›ie culturală” mai mult a gusturilor È™i extravaganÈ›elor), unii critici ( sau chiar „critici-cititori”) îl vor socoti vetust pe poetul care uzează în poezia sa de unele  „țărănii”. Desigur volumul de azi are unele incongruenÈ›e, pe care unii – extrapolându-le – ajung la concluzia că au de-a face cu un  „semănătorist”, „poporanist” sau  „romantic întârziat”. AÈ™a să fie, cei cu asta ?! Exprimăm dezacordul față de atari puncte de vedere grăbite sau aristoteliste. Se uită că avem în față cartea unui poet (care a văzut lumina zilei cu 11 decenii în urmă !), format mai ales prin  „lecturile” pe gustul vremii, neîncercat până mai ieri în poezia care avea să fie, pentru el, doar mijlocul de mărturisire – de sine È™i pentru sine.

                „MeditaÈ›iile” poetice ale lui Petre N. Sultan ne apar a cuprinde poezii È™i poeme trecute în strofe ca în tropare (nu despre morÈ›i, ci despre “pregătirea” în faÈ›a morÈ›ii). În acelaÈ™i timp, Om al Bisericii fiind, împătimit de cer È™i de ceresc, È™i-a împărÈ›it È™i împărtășit viaÈ›a È™i ca Om al Țării. Al unei țări considerată de Tröster drept  “È›ară a Golgothei” iar de alÈ›ii ca un “Canaan al Europei”.

                Petre N. Sultan, slujitor bisericesc prin excelență, apare prin acest volum, în primul rând ca un propovăduitor prin mijloacele versului Sacralitatea gândirii È™i a exprimării sale poetice aparÈ›ine unui intelectual religios, sensibil, dăruit total, dar È™i rănit de inconsecvenÈ›ele semenilor – dictate uneori de vălmășagul ateist al istoriei. Cele mai multe poezii au dedicare(È™i detaÈ™are) profund religioasă: “La naÈ™terea Domnului Iisus Hristos”, “La Iisus”, “Iubite, frate creÈ™tine”, “Iisus pe Golgotha”, “A venit Domnul la mine”, “Domnul Păcii”, “Încrede-te în Dumnezeu”, “La marea Tiberiadei” … Sunt, aparent, niÈ™te “povestiri biblice versificate”într-un vădit stil È™i spirit tradiÈ›ionalist, cu o largă aspiraÈ›ie spre adevărurile către care tinde orice creÈ™tin adevărat. Petre N. Sultan exprimă în graiul poeziei răscolitoare, poate chiar incantatorie uneori, tot ce a cântat la strană o viață întreagă. Sunt poezii de invocare dar È™i cu accent deosebit pus pe morala creÈ™tină. Unele au o vădită tendință de sensibilă directivare a cititorilor către o “pocăință de sine” (“La cimitir”, “DespărÈ›ire”, “MorÈ›ii”) È™i de subliniere că bogățiile pământeÈ™ti nu contează în faÈ›a “judecății de apoi”. Poetul  avertizează cititorii, în poeziile sale curate, deloc declamatorii,  despre “asprul drum spre cer”, cerându-le obstinat  ( dar nu prin ameninÈ›area “cu apocalipsa”, cum au făcut-o alÈ›i semeni) să poarte cerul în piepturile lor È™i să aibă totdeauna vrerea să fie binefăcători pentru cei mulÈ›i chiar cu sufletele lor.

                Un important capitol al cărÈ›ii îl constituie poezia patriotică de cea mai sinceră vibraÈ›ie. Este o poezie scrisă sub auspiciile benefice ale liricii patriotice a lui Octavian Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Acon CotruÈ™, Șt. O. Iosif, dar È™i cu ecouri mai îndepărtate către meditaÈ›iile patriotice ale lui Donici, Cârlova, Ion Budai-Deleanu, în care acordurile de goarne È™i cimbale predomină. Este o poezie de loc vetustă, ci poate chiar compensatorie pentru sufletele înclinate spere meditaÈ›ie de loc patriotardă: “O, dulce Românie”, “România – Imn de Slavă”, “Bravi ostaÈ™i ai țării mele”, etc.

                Petre N. Sultan – un “idilist”, cum îl pot considera unii a creat o poezie sinceră prin fidelitatea față de sine însuÈ™iÈ™i față de izvoarele folclorice care au alimentat-o. Prin destin, prin datele sale biografice, nu face parte, propriu-zis, dintr-o “promoÈ›ie literară”. Fără a fi un simplu versificator (chiar dacă pare a nu fi aspirat la mai mult!), dorindu-se doar un posibil poet È™i nu unul deja format, ni se arată ca o veritabilă conÈ™tiință poetică, neferindu-se de sentenÈ›iozități. Poezia sa are o anume naivitate elaborată cu candoare, creaÈ›ie a unui spirit însetat de real dar È™i de visări. Dar mai mult decât atât, un poet hrănit – de È™i prin folclor – în sensul deplin al cuvântului. ÎnsuÈ™i acest volum antologic îi arată meritul de a fi descoperit, explicitat È™i anexat, un întins È™i interesant teritoriu de-am putea spune – sensibilitate anonimă, impersonală, în care respiră istoria, mitologia românească È™i creÈ™tină în genere, inspiraÈ›ia poetică a poporului nostru, o adevărată “patrie orală”. Ne-a impresionat, în totul, prezenÈ›a personalității sale înlăuntrul modelului folcloric sau cult. Ritmul, metrica, rimele, lexicul, turnurile frazei, gestica personajelor sunt esenÈ›ialmente fidele creaÈ›iei orale. Poetul este permanent marcat de cultură, dar È™i de un fond de sensibilitate È™i expresie umană, folclorică, cu care chiar uneori, se contopeÈ™te. Este evident “popular”, prin aceea că evocă amintiri È™i simÈ›iri de tip țărănesc (“Satul”, “Mama”, “Casa părintească”, “Școala”), ciclul anotimpurilor (“Balada Jiului”, “La scăldat” etc.), datorită anecdoticului care stăpâneÈ™te poezia sa È™i care constituie un element de bază al creaÈ›iei folclorice. Un anecdotic ritualizat, cu un conÈ›inut afectiv pur (nostalgic, voios, elegiac sau scuturat de frenezia confecÈ›ionată a “spovedaniilor solemne”). Petre N. Sultan apelează la folclor,  ca la un tezaur de atitudini eroice, cultivat de epopee, epos È™i baladă, dar în acelaÈ™i timp È™i la evocările idilice. Ajunge, uneori, însă, la o ritualizare a lumii satului, prin luminile care sticlesc în evocările casei părinteÈ™ti, a uliÈ›ei, a È™colii È™i bisericii, a peisajului naturii, pătrunzând inclusiv în inima cântecului.

                Ne încântă adesea această lirică atât de confesivă, descriptiv-narativă, care configurează o adevărată magie a vieÈ›ii rurale, o mentalitate țărănească superioară È™i un orizont natural-moral exemplar. Poezia sa ne desluÈ™eÈ™te, cum spuneam, un interesant proces de catalizare istorică, un ritual (nu numai religios) aparte.

                Iarăși întrebăm: este un poporanist tardiv ? Poate.  È˜i cei cu asta ? Important este că ne dovedeÈ™te – după decenii în care nu mai e printre noi - È™i o contemporaneitate frustă, fără a-È™i “denunÈ›a” generaÈ›ia sau vârsta.În orice caz, este un autodidact remarcabil È™i un cuget limpede, care realizează È™i îndeamnă pentru întoarcerea la istoria de demult a strămoÈ™ilor noÈ™tri È™i a pământului românesc, ale căror prelungiri suntem noi cei de azi – verigă de transmitere, către cei de mâine, a unei iubiri È™i a unei datorii care nu trebuie să înceteze niciodată, nu trebuie să se micÈ™oreze, ci să ardă, tot mai mult, cu flacără mare, cu flacăra din legende care ar arde pe culmi, de persistență veÈ™nică.

Alexandru-Toma Firescu

Scriitor

Incercati si altceva

Memorii

Profesor NICOLAIE P. SULTAN                   La 29 km de Craiova, spre FiliaÈ™i, se află satul Răcari, judeÈ›ul Dolj. Această aÈ™ezare a luat numele – Răcari, de la pârăul Răcari, care izvorășste din dealurile din apropiere, străbate satul È™i se varsă în Jiu.                 Pârăul, la rândul său,... citeste restul

Poeziile

În continuare vă prezentă o parte din poeziile scrise de acest autor.