Cautare

Google
Google

"PRIMA VERBA"

Voting starVoting starVoting starVoting starVoting star

 

                Mărturisim, fără conjur, că în anii destul de mulți ai stăruințelor noastre de a întâmpina – nu din filotimie sau generozitate, ci din bucuria de a descoperi o  nouă valoare între candidații la “Prima verba”.În destul de puține dăți am simțit o așa bucurie reală și o liniște  aparte ca la lectura volumului de “Meditații” semnat de Petre N. Sultan. Și aceasta,  nu numai pentru că este vorba, de astădată, de o carte de poezie postumă (lucru care nu poate să nu emoționeze totdeauna!), ci pentru că împrejurările apariției sunt, ele însele, edificatoare, puțin obișnuite.

                Înainte de a purcede la comentarea volumui ca atare, ne îngăduim să deschidem o paranteză de sinceră efuziune sentimentală. După cum putem citi din “memoriul introductiv”, de întâmpinare, scris de însuși  fiul autorului (profesorul de istorie Nicolaie Sultan, retras la pensie după 41 de ani în slujba unei importante școli craiovene), poetul-tatăl său – a plecat în cealaltă lume cu 27 de ani în urmă, în pragul sărbătorilor de Crăciun. Poate fi incriminată întrebarea asupra întârzierii acestei “restitutio”, a reînvierii eternității părintelui său și prin creațiile acestea poetice(excepțională rămânând, multă vreme, doar simțirea febrilă și neuitată a familiei sale). Este de înțeles că îngrijitorului acestei ediții nu i-a fost deloc ușor să adune și cum ? – aceste “cioburi de iubire” risipite de un autor-defunct care a respins sistematic orice recunoaștere publică:

                Nu vreau cavou, nici flori,

                Pestre al meu mormânt,

                Căci totu-i trecător.

                Și de folos nu-mi  sunt.

               

                Iar viața-mi, călătoare,

                S-a dus, și ce-am fost eu ?

                O rază fără soare,

                Pierdută-n drumul său.

                                                (“Despărțire”)

 

                Gestu fiului nerisipitor ne-a emoționat profund. Păstrând în tainița sufletului simțămintele de veșnică recunoștință și de profundă prețuire pentru părinții care i-au dat viață și rost înalt în lume, acest dascăl oltean (“De modă veche”) proclamă astfel, în chip strălucit, printr-o carte pioasă, imensul său respect și îndatorința de nobilă religiozitate, față de oamenii cei mai prețuiți din existența sa. Când am aflat și am înțeles aceasta, n-am putut să nu-mi aduc în minte. Când am aflat și am înțeles aceasta, n-am putut să nu-mi aduc în minte atâtea și atâtea aforisme și maxime înălțătoare despre nevoia ca fiecare ființă născută într-o familie – cu sau fără vârstă măsurată – să-și respecte părinții, amintirea și fapta lor. Știu că istoricul Nicolaie Sultan le știe bine și în totul, ca pe un legământ viager. Socot, desigur, că în înfăptuirea acestui act editorial (pe cont propriu), cel mai mult l-a îndemnat învățătura lui Anton Pann: “Fă-mi, Tată, ca să-ți seamăn / Ca frate cu frate geamăn!”.

                Ne îngăduim să alăturăm și o superbă “blagoslovenie” a lui Neagoe Basarab: “Fiule, primește învățătura tătâne-tău și ascultă sfaturile mămătii, ca să trăiești în veci!”.

                Întreaga viață a poetului oltean intrat în veșnicie ne apare pilduitoare și de-a dreptul eroică. A învățat eroic în școala primară – din Răcari – Filiași și în cei trăiți la Seminarul teologic. Și tot eroic a luptat în anii primului război mondial, în tranșeele din Moldova. În totul eroice au fost și răsputerile părintelui său (administrator-epitrop al bisericii satului) de a-i înlesni spre a putea răsări printre personalitățile Ortodoxiei oltene. Vitregii fără de număr – așa cum detaliază fiul Nicolaie în excursul său comemorativ -, l-au obligat să se mulțumească cu îndatorirea voită de Dumnezeu de a se dărui rostului mai modest de cântăreț de strană – dascăl, în care a slujit cu multă aplicație, cu vocație și neobosire exemplară, fiind pentru aceasta adorat de obștea satului și a credincioșilor.

                Dăruirea sa întreagă irumpe chiar din paginile acestei cărți. N-a ambiționat niciodată să scrie pentru a fi cunoscut sau publicat (dovadă că și-a împrăștiat scrierile în patru vânturi!), ci a rămas “să declame” doar de la strană, deschizând și nutrind sufletele credincioșilor și cucerind total prețuirea clericilor cu care a deschis cerurile spre elevație și rugăciune. N-a fost niciodată un revoltat, ci doar un om demn, care a tins totdeauna spre împăcare cu oamenii, nu numai prin “cântări” și “ziceri”, ci și prin zâmbetul său de îngăduință supremă, cu răbdarea numai de el știută, niciodata rea; era un zâmbet care nu urca decât spre o înțelegere superioară a lucrurilor. I-a plăcut totdeauna rânduiala, dar niciodata o “orânduire” sau alta.A trăit cu jertfă durerea de a vedea, în orice timp parcurs în viață, “ștergerea apăsată a urmelor trecutului”, năzuind să predice cu puterile sale Binele, îndemnând enoriașii să-și înplinească datoria “de a face totdeauna un bine Patriei”, căci “fie țara cât de mică,/ dulce-i când cineva poate zice: “Asta-i țara mea”. N-a urmărit recunoștințesau onoruri, declarând invariabil: „Nu vreau decât ca Dumnezeu să mă numere cu drepții în Împărăția Sa!” ... Ceea ce s-a și petrecut în ambele sale vieți.

 

*

 

                Ni se poate reproșa că am întins prea mult încropirea unui portret(de fapt, de-abia schițat). Am făcut-o dinadins, pentru că viața poetului, slujitor al Bisericii, ilustrează însăși creația sa de care luăm, cunoștină astăzi.

                Într-un timp în care se scrie „altfel”, lucru proclamat de unii dar respins de alții (într-o „democrație culturală” mai mult a gusturilor și extravaganțelor), unii critici ( sau chiar „critici-cititori”) îl vor socoti vetust pe poetul care uzează în poezia sa de unele  „țărănii”. Desigur volumul de azi are unele incongruențe, pe care unii – extrapolându-le – ajung la concluzia că au de-a face cu un  „semănătorist”, „poporanist” sau  „romantic întârziat”. Așa să fie, cei cu asta ?! Exprimăm dezacordul față de atari puncte de vedere grăbite sau aristoteliste. Se uită că avem în față cartea unui poet (care a văzut lumina zilei cu 11 decenii în urmă !), format mai ales prin  „lecturile” pe gustul vremii, neîncercat până mai ieri în poezia care avea să fie, pentru el, doar mijlocul de mărturisire – de sine și pentru sine.

                „Meditațiile” poetice ale lui Petre N. Sultan ne apar a cuprinde poezii și poeme trecute în strofe ca în tropare (nu despre morți, ci despre “pregătirea” în fața morții). În același timp, Om al Bisericii fiind, împătimit de cer și de ceresc, și-a împărțit și împărtășit viața și ca Om al Țării. Al unei țări considerată de Tröster drept  “țară a Golgothei” iar de alții ca un “Canaan al Europei”.

                Petre N. Sultan, slujitor bisericesc prin excelență, apare prin acest volum, în primul rând ca un propovăduitor prin mijloacele versului Sacralitatea gândirii și a exprimării sale poetice aparține unui intelectual religios, sensibil, dăruit total, dar și rănit de inconsecvențele semenilor – dictate uneori de vălmășagul ateist al istoriei. Cele mai multe poezii au dedicare(și detașare) profund religioasă: “La nașterea Domnului Iisus Hristos”, “La Iisus”, “Iubite, frate creștine”, “Iisus pe Golgotha”, “A venit Domnul la mine”, “Domnul Păcii”, “Încrede-te în Dumnezeu”, “La marea Tiberiadei” … Sunt, aparent, niște “povestiri biblice versificate”într-un vădit stil și spirit tradiționalist, cu o largă aspirație spre adevărurile către care tinde orice creștin adevărat. Petre N. Sultan exprimă în graiul poeziei răscolitoare, poate chiar incantatorie uneori, tot ce a cântat la strană o viață întreagă. Sunt poezii de invocare dar și cu accent deosebit pus pe morala creștină. Unele au o vădită tendință de sensibilă directivare a cititorilor către o “pocăință de sine” (“La cimitir”, “Despărțire”, “Morții”) și de subliniere că bogățiile pământești nu contează în fața “judecății de apoi”. Poetul  avertizează cititorii, în poeziile sale curate, deloc declamatorii,  despre “asprul drum spre cer”, cerându-le obstinat  ( dar nu prin amenințarea “cu apocalipsa”, cum au făcut-o alți semeni) să poarte cerul în piepturile lor și să aibă totdeauna vrerea să fie binefăcători pentru cei mulți chiar cu sufletele lor.

                Un important capitol al cărții îl constituie poezia patriotică de cea mai sinceră vibrație. Este o poezie scrisă sub auspiciile benefice ale liricii patriotice a lui Octavian Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Acon Cotruș, Șt. O. Iosif, dar și cu ecouri mai îndepărtate către meditațiile patriotice ale lui Donici, Cârlova, Ion Budai-Deleanu, în care acordurile de goarne și cimbale predomină. Este o poezie de loc vetustă, ci poate chiar compensatorie pentru sufletele înclinate spere meditație de loc patriotardă: “O, dulce Românie”, “România – Imn de Slavă”, “Bravi ostași ai țării mele”, etc.

                Petre N. Sultan – un “idilist”, cum îl pot considera unii a creat o poezie sinceră prin fidelitatea față de sine însușiși față de izvoarele folclorice care au alimentat-o. Prin destin, prin datele sale biografice, nu face parte, propriu-zis, dintr-o “promoție literară”. Fără a fi un simplu versificator (chiar dacă pare a nu fi aspirat la mai mult!), dorindu-se doar un posibil poet și nu unul deja format, ni se arată ca o veritabilă conștiință poetică, neferindu-se de sentențiozități. Poezia sa are o anume naivitate elaborată cu candoare, creație a unui spirit însetat de real dar și de visări. Dar mai mult decât atât, un poet hrănit – de și prin folclor – în sensul deplin al cuvântului. Însuși acest volum antologic îi arată meritul de a fi descoperit, explicitat și anexat, un întins și interesant teritoriu de-am putea spune – sensibilitate anonimă, impersonală, în care respiră istoria, mitologia românească și creștină în genere, inspirația poetică a poporului nostru, o adevărată “patrie orală”. Ne-a impresionat, în totul, prezența personalității sale înlăuntrul modelului folcloric sau cult. Ritmul, metrica, rimele, lexicul, turnurile frazei, gestica personajelor sunt esențialmente fidele creației orale. Poetul este permanent marcat de cultură, dar și de un fond de sensibilitate și expresie umană, folclorică, cu care chiar uneori, se contopește. Este evident “popular”, prin aceea că evocă amintiri și simțiri de tip țărănesc (“Satul”, “Mama”, “Casa părintească”, “Școala”), ciclul anotimpurilor (“Balada Jiului”, “La scăldat” etc.), datorită anecdoticului care stăpânește poezia sa și care constituie un element de bază al creației folclorice. Un anecdotic ritualizat, cu un conținut afectiv pur (nostalgic, voios, elegiac sau scuturat de frenezia confecționată a “spovedaniilor solemne”). Petre N. Sultan apelează la folclor,  ca la un tezaur de atitudini eroice, cultivat de epopee, epos și baladă, dar în același timp și la evocările idilice. Ajunge, uneori, însă, la o ritualizare a lumii satului, prin luminile care sticlesc în evocările casei părintești, a uliței, a școlii și bisericii, a peisajului naturii, pătrunzând inclusiv în inima cântecului.

                Ne încântă adesea această lirică atât de confesivă, descriptiv-narativă, care configurează o adevărată magie a vieții rurale, o mentalitate țărănească superioară și un orizont natural-moral exemplar. Poezia sa ne deslușește, cum spuneam, un interesant proces de catalizare istorică, un ritual (nu numai religios) aparte.

                Iarăși întrebăm: este un poporanist tardiv ? Poate.  Și cei cu asta ? Important este că ne dovedește – după decenii în care nu mai e printre noi - și o contemporaneitate frustă, fără a-și “denunța” generația sau vârsta.În orice caz, este un autodidact remarcabil și un cuget limpede, care realizează și îndeamnă pentru întoarcerea la istoria de demult a strămoșilor noștri și a pământului românesc, ale căror prelungiri suntem noi cei de azi – verigă de transmitere, către cei de mâine, a unei iubiri și a unei datorii care nu trebuie să înceteze niciodată, nu trebuie să se micșoreze, ci să ardă, tot mai mult, cu flacără mare, cu flacăra din legende care ar arde pe culmi, de persistență veșnică.

 

 

Alexandru-Toma Firescu

Scriitor

Incercati si altceva

Profesor NICOLAIE P. SULTAN                   La 29 km de Craiova, spre Filiași, se află satul Răcari, județul Dolj. Această așezare a luat numele – Răcari, de la pârăul Răcari, care izvorășste din dealurile din apropiere, străbate satul și se varsă în Jiu.                 Pârăul, la rândul său, a fost numit așa, pentru că în... citeste restul
În continuare vă prezentă o parte din poeziile scrise de acest autor.