Memorii

Profesor NICOLAIE P. SULTAN

                La 29 km de Craiova, spre Filiași, se află satul Răcari, județul Dolj. Această așezare a luat numele – Răcari, de la pârăul Răcari, care izvorășste din dealurile din apropiere, străbate satul și se varsă în Jiu.

                Pârăul, la rândul său, a fost numit așa, pentru că în apă se găseau raci, pe care îi adunau oamenii și îi foloseau ca hrană. Când eram copil, nu o dată, am intrat și eu în apele sale cu un coș de nuiele ca să prind raci. În ultima vreme pârâul a fost taluzat și astfel au dispărut posibilitățile dezvoltării vegetației și faunei specifice acestui curs de apă.

                Satului i se mai spune „de jos” – Răcari de jos, fiindcă este așezat într-o zonă mai joasă a văii Jiului.

                În acest sat, la 7 noiembrie 1897, a văzut lumina zilei, Petre N. Sultan.

                Au trecut prea mulți ani de când nu mai este printre noi și se făcea o mare nedreptate dacă rămâneau necunoscute memoriile, gândurile, sentimentele și învățăturile sale.

                În ciuda vicisitudinilor prin care trecem, cred că mai sunt și vor fi oameni de bun simț, care vor ține seama de învățăturile bune ale unor dascăli pentru liniște și pace, așa cum a fost tatăl meu.

                Atâta timp cât vom rezista ispitelor, vom merge înainte cu capul plecat în fața lum Dumnezeu; încercările la care vom fi supuși, vor trece mai ușor.

                Istoria a dovedit că poftele lumești duc la pierzanie. Omenirea nu și-a însușit această lecție, a tratat cu indiferență marile greșeli ale înaintașilor și continuă să le mai repete încă.

                Până când?!

                Poate mulți ar vrea să ia viața de la început cu „mintea din urmă”, dar nu se mai poate.

                În semn de recunoștință, fără să vin aici cu amănunte (poate voi face acest lucru într-o altă lucrare), ci numai prin câteva imagini, vreau să reîmrpospătez memoria celor ca l-au cunoscut mai puțin pe PETRE N. SULTAN – tatăl meu.

                Prima persoană, care, i-a îndrumat pașii în viată, a fost chiar tatăl său. Ager la minte, cum îl descria tata, părintele său a fost epitrop (administrator la biserică), dar muncea și la câmp împreună cu soția – o femeie harnică, blândă și iubitoare de copii.

                După terminarea primilor ani de școală, așa cum se făcea în timpul acela, tata a urmat Seminarul teologic din Craiova devenind cantor (cântăreț la strană în biserică, dascăl).

                În timpul războiului pentru întregirea națională, a fost încorporat la 9 noiembrie 1916 și dus la Iași, în Moldova.

                În timpu ce era acolo a murit tatăl său (mai 1919). Deci, n-a apucat să-l vadă nici mort. S-a întors acasă de-abia pe 1 aprilie 1921. Acasă, în aștepta mama cu cele trei surori, gospodăria și muncile la câmp, în condiții destul de grele din cauza războiului. De câte ori discutam îmi spunea că dacă n-arfi fost această situație“ar fi ajuns departe”. Am fost convinscă inteligența și înțelepciunea – calități de care dispunea, l-ar fi ajutat foarte mult să realizeze mult mai mult. Nevoile și necazurile l-au urmărit toată viața, dar niciodată nu s-a îndepărtat de Dumnezeu în tot ceea ce a făcut.

                Moartea subită a soției i-a produs o mare durere. Împreună au avut patru copii. Rămas fără ajutor ( mama murise, surorile se căsătoriseră ) cu patru minori, a trebuit să se recăsătorească. Din a doua căsătorie au mai rezultat trei copii. 

                Părinții au iubit deopotrivă copiii. Datorită faptului că ne-au arătat calea spre cultură, spre învățătură, în perioade de timp cu condiții și mijloacele materiale necesare vieții, foarte reduse, cu crize alimentare în al doilea război mondial și după, apoi impuneri de tot felul față de stat, că n-aveai o mână de mălai să faci mămăligă la copii, părinții mei au fost niște oameni minunați. Au muncit la câmp și în gospodărie, fără prea mare ajutor din partea noastră – a copiilor, lăsându-ne posibilitatea să învățăm, să urmăm școli medii și superioare. S-au lipsit de strictul necesar de foarte multe ori pentru noi – copiii, în condițiile unui trai greu de suportat.

                “Mare suflet au avut!”

                Tata a fost un om care pătrundea în esența lucrurilor, avea o atitudine înțeleaptă față de viață, reflecta profund asupra problemelor ei.

                Pentru a frecventa cursurile gimnaziale și liceale, am fost nevoit să parcurg zilnic un drum ( în condiții atmosferice, uneori, foarte grele ), de șase kilometri de acasă până la școală ( Răcari de jos – Filiași ).

                Așadar, fiind zilnic alături de părinți, am avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape pe tata, la vârsta când simțurile s-au manifestat pe deplin conștiente de realitate și tot ce am adunat în suflet a fost ferit de influențe străine. Unii, fiind mai departe în această perioadă – foarte hotărâtoare pentru consolidarea atitudinii față de părinte, se lasă dependenți de influențe străine și astfel deformează realitatea.

                Eu am cunoscut trăsăturile distincte, pozitive, calitățile esențiale și valorile morale ale tatălui meu.

                Îi mulțumesc că mi-a dat posibilitatea să-mi însușesc această “zestre”, care m-a determinat să observ realitatea, relațiile dintre oameni, sfârșitul, așa cum a simțit și a văzut el. Și spun că “a simțit și a văzut foarte bine”.

                A avut multă încredere în mine; a sesizat că îmi însușesc învățăturile sale.

                Nu pregeta să facă cunoscut tot ceea ce știa și presimțea și atunci când lucra în gospodărie, la câmp sau se mai odihnea. Acest lucru îl făcea, de altfel, cu toți oamenii cu care comunica. Era foarte deschis la orice discuție. Se simțea foarte bine când împărtășea din cunoștințele sale. Îi plăcea să audă și părerea interlocutorului asupra unei situații. Cine nu s-a apropiat de el și n-a avut puterea să-i înțeleagă sufletul, care era mare, n-a putut să-l înțeleagă niciodată. Multe persoane au beneficiat de sfaturile sale, sfaturi care s-au materializat în lucruri bune.

                Când veneam de la școală, dar în special, în vacanțe, avea o mare plăcere să discute cu mine despre momente semnificative din istoria națională și universală și să le comentăm. Trebuia să fiu atent atunci când interveneam ca nu cumva să greșesc ceva. Nu voiam să-l dezamăgesc. Printre altele mi-a spus de unde veneau numele familiei noastre.

                În vremurile asupririi otomane, turcii veneau prin sate să adune copii, să-i instruiască și să-i înroleze în armata Imperiului otoman. Din cauza unui turc, care se îndrepta spre gospodăria străbunicii noastre, aceasta a fugit cu cei patru copii în pădurea de la marginea satului și s-a ascuns cu ei într-o groapă. Turcul a mers pe urmele sale și a descoperit-o. La marginea gropii, turcul a îndreptat arma spre copii, făcând semn că dacă străbunica nu-i dă copiii, îi împușcă. Printr-o prezență de spirit, străbunica și-a făcut un plan. I-a cerut turcului să-i arunce o frânghie( o sfoară, ceva) în groapă să lege copiii, unul câte unul și turcul să-i tragă pe mal, învoindu-se, deci, că îi va da. Turcul a aruncat frânghia și unul câte unul copiii au fost scoși la suprafață, după care turcul a dat să plece. Străbunica l-a rugat să-i arunce și ei frânghia și s-o ridice și pe ea. Turcul a aruncat frânghia, străbunica a prins-o și printr-o smucitură l-a dezechilibrat pe turc, acesta căzând în groapă. Imediat, printr-un vicleșug, străbunica i-a făcut de petrecanie turcului. Până la urmă, ea, a ieșit din groapă, a luat copiii și s-a întors în sat. Sătenii erau curioși cum a salvat copiii. Ea le-a spus ce s-a întâmplat și de atunci i-au zis sultana, în varianta lor: “cea care i-a venit de hac turcului”.

                Deși în Imperiul otoman și în alte țări musulmane, “sultan” denumea titlul (funcția) dat împăratului (monarhului), în înțelesul oamenilor din sat, “sultan” definea pe turc, turci în general.

                Până la această întâmplare nefericită, familia noastră se numea Cojocaru. De atunci familia și-a luat numele Sultan, de la Sultana – eroina noastră.

                Amintindu-mi de venirea poetului, fără pereche, Mihai Eminescu, pe plaiurile oltenești, tata avea un sentiment de plăcere să reia discuția despre ceea ce a însemnat Luceafărul poeziei românești pentru poporul romând și nu numai.

                Ar fi dorit să trăiască în timpul acela, să-l vadă, să se întâlnească cu poetul. Nu mă îndoiesc că ar fi pututu să-l întâlnească. Tata era cunoscut și respectat de boierii de pe moșiile din împrejurimile satului. Participa la conferințele preoților în diferite localități, prilej de a putea veni în legătură și cu alte persoane însemnate. Era chemat la Sfințirea bisericilor din alte localități. Își însușise foarte bine cunoștințele teologice și tot așa de bine cunoștea toate regulile unei asemenea solemnități. Avea voce, care impresiona prin înălțimea și intensitatea sa când cânta. Îl însoțeam adesea. Când era prea frig în naos, mă ducea în altar. Așa că, era posibil ca persoanele acestea, cu care era în nemijlocită apropiere, puteau să-i înlesnească o vizită la conacul boierului Nicolae Mandrea, la Florești, o localitatea mai sus de Filiași pe drumul Gorjului, unde a fost invitat Mihai Eminescu să se odihnească, în 1878. De aici poetul a admirat râurile, dealurile, pădurile și încântat de tabloul naturii a scris poezia “Lacul” .

                Tata avea o memorie nemaipomenită. Avea amintiri din viața oamenilor din sat și din împrejurimi. Discuțiile cu oamenii erau atât de frumoase cu cât cei care îl ascultau nu știau mare lucru despre trecutul lor. Cunoștea arborele genealogic al multor familii cu amănunte din viața acestora. N-a ascuns niciodată un lucru care ar fi putut fi de folos și altuia. Încuraja tineretul la învățătură, îi părea bine când cineva prospera.

                Când ajungea să-și ordoneze ideile în vederea așternerii lor pe hârtie, chiar dacă se afla în câmp la muncă, întrerupea lucrul și pleca acasă, scria și după ce termina, se întorcea la câmp. Mama știa acest lucru și nu de puține ori a fost întrebată de ce tata, la mijlocul unei zile fierbinți de vară, venea repede acasă.

                Tot timpul se informa, citea cărți de literatură și istorie. Își nota tot ce i se părea mai interesant, demn de apreciat. Nu i-a plăcut să fie convocat în diferite jocuri de interese mărunte, lipsite de generozitate. A fost solicitat să participe la festivalul concurs “Cântarea României”, dar a refuzat.

                Convingerile sale asupra creării, evoluției și importanței omului pe pământ erau clădite pe fundamente idealiste. Realizările științifice făcute și folosite în bine pe Pământ, spunea el, sunt minuni, numai ale lui Dumnezeu, făcute de oameni și pentru oameni. Era adeptul adevărului, că nimic nu este făcut întâmplător pe Pământ. Cât și-a dorit ca oamenii să trăiască în pace și înțelegere!...

                Observăm în poeziile sale că gravitatea morții l-a preocupat foarte mult. Vedeam că simțea cum timpul se scurtează ca durată și-i părea rău că nu va mai putea să spună ceva; moartea în va opri.

                În dimineața acelei zile fatidice de 20 decembrie 1980, așezat pe pat, a avut o imagine, o reprezentare și s-a adresat mamei, pronunțând aceste cuvinte: “Am fost pe dincolo!”.

                Mama a regretat până când s-a stins și ea din viață, că nu l-a întrebat, ce a văzut “acolo”. În cameră era multă lume. Poate a fost mai bine că nu am aflat. Vom afla, vom vedea fiecare la timpul cuvenit. Pnetru noi, care n-am murit fizic, rămâne un semn de întrebare: “Ce vrem să facem cu viața noastră, aici pe Pământ?”.

                Stând în picioare la capătul patului, nu l-am pierdut nicidecum din privire. Mă uitam mereu la ceas. Voiam să-mi mai spună ceva, pentru că în tot cursul vieții mi-a spus numai vorbe bune. Se uita și el la mine. Deodată a făcut ochii mari, i-a concetrat pe fața mea și a rostit ultimele cuvinte memorabile: “Vezi, Nicule că nu iau nimic după mine?!”. După aceasta a închis ochii pentru totdeauna . Era ora 6.45 – 20 decembrie 1980.

                Viața i-a fost călăuzită de învățăturile biblice. Am ales o învățătură din faptele apostolilor pe care o spunea și el printre atâtea altele. Nu era o discuție fără citate din faptele apostolilor. Această învățătură am scris-o pe piatra sa funerară. Sunt sigur că o va rosti mereu, de-acolo, de Sus, trecătorilor, așa cum a făcut cât a trăit pe Pământ:

                “Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești cari se războiesc cu sufletul”

1 Petru 2:11

Incercati si altceva

"PRIMA VERBA"

                  Mărturisim, fără conjur, că în anii destul de mulți ai stăruințelor noastre de a întâmpina – nu din filotimie sau generozitate, ci din bucuria de a descoperi o  nouă valoare între candidații la “Prima verba”.În destul de puține dăți am simțit o așa bucurie reală și o liniște  aparte ca la lectura volumului de “Meditații” semnat de... citeste restul

Poeziile

În continuare vă prezentă o parte din poeziile scrise de acest autor.