Cautare

Google
Google

Memorii

Voting starVoting starVoting starVoting starVoting star

Profesor NICOLAIE P. SULTAN

 

Pentre N Sultan

                La 29 km de Craiova, spre FiliaÈ™i, se află satul Răcari, judeÈ›ul Dolj. Această aÈ™ezare a luat numele – Răcari, de la pârăul Răcari, care izvorășste din dealurile din apropiere, străbate satul È™i se varsă în Jiu.

                Pârăul, la rândul său, a fost numit aÈ™a, pentru că în apă se găseau raci, pe care îi adunau oamenii È™i îi foloseau ca hrană. Când eram copil, nu o dată, am intrat È™i eu în apele sale cu un coÈ™ de nuiele ca să prind raci. În ultima vreme pârâul a fost taluzat È™i astfel au dispărut posibilitățile dezvoltării vegetaÈ›iei È™i faunei specifice acestui curs de apă.

                Satului i se mai spune „de jos” – Răcari de jos, fiindcă este aÈ™ezat într-o zonă mai joasă a văii Jiului.

                În acest sat, la 7 noiembrie 1897, a văzut lumina zilei, Petre N. Sultan.

                Au trecut prea mulÈ›i ani de când nu mai este printre noi È™i se făcea o mare nedreptate dacă rămâneau necunoscute memoriile, gândurile, sentimentele È™i învățăturile sale.

                În ciuda vicisitudinilor prin care trecem, cred că mai sunt È™i vor fi oameni de bun simÈ›, care vor È›ine seama de învățăturile bune ale unor dascăli pentru liniÈ™te È™i pace, aÈ™a cum a fost tatăl meu.

                Atâta timp cât vom rezista ispitelor, vom merge înainte cu capul plecat în faÈ›a lum Dumnezeu; încercările la care vom fi supuÈ™i, vor trece mai uÈ™or.

                Istoria a dovedit că poftele lumeÈ™ti duc la pierzanie. Omenirea nu È™i-a însuÈ™it această lecÈ›ie, a tratat cu indiferență marile greÈ™eli ale înaintaÈ™ilor È™i continuă să le mai repete încă.

                Până când?!

                Poate mulÈ›i ar vrea să ia viaÈ›a de la început cu „mintea din urmă”, dar nu se mai poate.

                În semn de recunoÈ™tință, fără să vin aici cu amănunte (poate voi face acest lucru într-o altă lucrare), ci numai prin câteva imagini, vreau să reîmrpospătez memoria celor ca l-au cunoscut mai puÈ›in pe PETRE N. SULTAN – tatăl meu.

                Prima persoană, care, i-a îndrumat paÈ™ii în viată, a fost chiar tatăl său. Ager la minte, cum îl descria tata, părintele său a fost epitrop (administrator la biserică), dar muncea È™i la câmp împreună cu soÈ›ia – o femeie harnică, blândă È™i iubitoare de copii.

                După terminarea primilor ani de È™coală, aÈ™a cum se făcea în timpul acela, tata a urmat Seminarul teologic din Craiova devenind cantor (cântăreÈ› la strană în biserică, dascăl).

                În timpul războiului pentru întregirea naÈ›ională, a fost încorporat la 9 noiembrie 1916 È™i dus la IaÈ™i, în Moldova.

                În timpu ce era acolo a murit tatăl său (mai 1919). Deci, n-a apucat să-l vadă nici mort. S-a întors acasă de-abia pe 1 aprilie 1921. Acasă, în aÈ™tepta mama cu cele trei surori, gospodăria È™i muncile la câmp, în condiÈ›ii destul de grele din cauza războiului. De câte ori discutam îmi spunea că dacă n-arfi fost această situaÈ›ie“ar fi ajuns departe”. Am fost convinscă inteligenÈ›a È™i înÈ›elepciunea – calități de care dispunea, l-ar fi ajutat foarte mult să realizeze mult mai mult. Nevoile È™i necazurile l-au urmărit toată viaÈ›a, dar niciodată nu s-a îndepărtat de Dumnezeu în tot ceea ce a făcut.

 

                Moartea subită a soÈ›iei i-a produs o mare durere. Împreună au avut patru copii. Rămas fără ajutor ( mama murise, surorile se căsătoriseră ) cu patru minori, a trebuit să se recăsătorească. Din a doua căsătorie au mai rezultat trei copii. 

                PărinÈ›ii au iubit deopotrivă copiii. Datorită faptului că ne-au arătat calea spre cultură, spre învățătură, în perioade de timp cu condiÈ›ii È™i mijloacele materiale necesare vieÈ›ii, foarte reduse, cu crize alimentare în al doilea război mondial È™i după, apoi impuneri de tot felul față de stat, că n-aveai o mână de mălai să faci mămăligă la copii, părinÈ›ii mei au fost niÈ™te oameni minunaÈ›i. Au muncit la câmp È™i în gospodărie, fără prea mare ajutor din partea noastră – a copiilor, lăsându-ne posibilitatea să învățăm, să urmăm È™coli medii È™i superioare. S-au lipsit de strictul necesar de foarte multe ori pentru noi – copiii, în condiÈ›iile unui trai greu de suportat.

                “Mare suflet au avut!”

                Tata a fost un om care pătrundea în esenÈ›a lucrurilor, avea o atitudine înÈ›eleaptă față de viață, reflecta profund asupra problemelor ei.

                Pentru a frecventa cursurile gimnaziale È™i liceale, am fost nevoit să parcurg zilnic un drum ( în condiÈ›ii atmosferice, uneori, foarte grele ), de È™ase kilometri de acasă până la È™coală ( Răcari de jos – FiliaÈ™i ).

                AÈ™adar, fiind zilnic alături de părinÈ›i, am avut privilegiul de a-l cunoaÈ™te îndeaproape pe tata, la vârsta când simÈ›urile s-au manifestat pe deplin conÈ™tiente de realitate È™i tot ce am adunat în suflet a fost ferit de influenÈ›e străine. Unii, fiind mai departe în această perioadă – foarte hotărâtoare pentru consolidarea atitudinii față de părinte, se lasă dependenÈ›i de influenÈ›e străine È™i astfel deformează realitatea.

                Eu am cunoscut trăsăturile distincte, pozitive, calitățile esenÈ›iale È™i valorile morale ale tatălui meu.

                Îi mulÈ›umesc că mi-a dat posibilitatea să-mi însuÈ™esc această “zestre”, care m-a determinat să observ realitatea, relaÈ›iile dintre oameni, sfârÈ™itul, aÈ™a cum a simÈ›it È™i a văzut el. Și spun că “a simÈ›it È™i a văzut foarte bine”.

                A avut multă încredere în mine; a sesizat că îmi însuÈ™esc învățăturile sale.

                Nu pregeta să facă cunoscut tot ceea ce È™tia È™i presimÈ›ea È™i atunci când lucra în gospodărie, la câmp sau se mai odihnea. Acest lucru îl făcea, de altfel, cu toÈ›i oamenii cu care comunica. Era foarte deschis la orice discuÈ›ie. Se simÈ›ea foarte bine când împărtășea din cunoÈ™tinÈ›ele sale. Îi plăcea să audă È™i părerea interlocutorului asupra unei situaÈ›ii. Cine nu s-a apropiat de el È™i n-a avut puterea să-i înÈ›eleagă sufletul, care era mare, n-a putut să-l înÈ›eleagă niciodată. Multe persoane au beneficiat de sfaturile sale, sfaturi care s-au materializat în lucruri bune.

                Când veneam de la È™coală, dar în special, în vacanÈ›e, avea o mare plăcere să discute cu mine despre momente semnificative din istoria naÈ›ională È™i universală È™i să le comentăm. Trebuia să fiu atent atunci când interveneam ca nu cumva să greÈ™esc ceva. Nu voiam să-l dezamăgesc. Printre altele mi-a spus de unde veneau numele familiei noastre.

                În vremurile asupririi otomane, turcii veneau prin sate să adune copii, să-i instruiască È™i să-i înroleze în armata Imperiului otoman. Din cauza unui turc, care se îndrepta spre gospodăria străbunicii noastre, aceasta a fugit cu cei patru copii în pădurea de la marginea satului È™i s-a ascuns cu ei într-o groapă. Turcul a mers pe urmele sale È™i a descoperit-o. La marginea gropii, turcul a îndreptat arma spre copii, făcând semn că dacă străbunica nu-i dă copiii, îi împuÈ™că. Printr-o prezență de spirit, străbunica È™i-a făcut un plan. I-a cerut turcului să-i arunce o frânghie( o sfoară, ceva) în groapă să lege copiii, unul câte unul È™i turcul să-i tragă pe mal, învoindu-se, deci, că îi va da. Turcul a aruncat frânghia È™i unul câte unul copiii au fost scoÈ™i la suprafață, după care turcul a dat să plece. Străbunica l-a rugat să-i arunce È™i ei frânghia È™i s-o ridice È™i pe ea. Turcul a aruncat frânghia, străbunica a prins-o È™i printr-o smucitură l-a dezechilibrat pe turc, acesta căzând în groapă. Imediat, printr-un vicleÈ™ug, străbunica i-a făcut de petrecanie turcului. Până la urmă, ea, a ieÈ™it din groapă, a luat copiii È™i s-a întors în sat. Sătenii erau curioÈ™i cum a salvat copiii. Ea le-a spus ce s-a întâmplat È™i de atunci i-au zis sultana, în varianta lor: “cea care i-a venit de hac turcului”.

                DeÈ™i în Imperiul otoman È™i în alte țări musulmane, “sultan” denumea titlul (funcÈ›ia) dat împăratului (monarhului), în înÈ›elesul oamenilor din sat, “sultan” definea pe turc, turci în general.

                Până la această întâmplare nefericită, familia noastră se numea Cojocaru. De atunci familia È™i-a luat numele Sultan, de la Sultana – eroina noastră.

                Amintindu-mi de venirea poetului, fără pereche, Mihai Eminescu, pe plaiurile olteneÈ™ti, tata avea un sentiment de plăcere să reia discuÈ›ia despre ceea ce a însemnat Luceafărul poeziei româneÈ™ti pentru poporul romând È™i nu numai.

                Ar fi dorit să trăiască în timpul acela, să-l vadă, să se întâlnească cu poetul. Nu mă îndoiesc că ar fi pututu să-l întâlnească. Tata era cunoscut È™i respectat de boierii de pe moÈ™iile din împrejurimile satului. Participa la conferinÈ›ele preoÈ›ilor în diferite localități, prilej de a putea veni în legătură È™i cu alte persoane însemnate. Era chemat la SfinÈ›irea bisericilor din alte localități. ÎÈ™i însuÈ™ise foarte bine cunoÈ™tinÈ›ele teologice È™i tot aÈ™a de bine cunoÈ™tea toate regulile unei asemenea solemnități. Avea voce, care impresiona prin înălÈ›imea È™i intensitatea sa când cânta. Îl însoÈ›eam adesea. Când era prea frig în naos, mă ducea în altar. AÈ™a că, era posibil ca persoanele acestea, cu care era în nemijlocită apropiere, puteau să-i înlesnească o vizită la conacul boierului Nicolae Mandrea, la FloreÈ™ti, o localitatea mai sus de FiliaÈ™i pe drumul Gorjului, unde a fost invitat Mihai Eminescu să se odihnească, în 1878. De aici poetul a admirat râurile, dealurile, pădurile È™i încântat de tabloul naturii a scris poezia “Lacul” .

                Tata avea o memorie nemaipomenită. Avea amintiri din viaÈ›a oamenilor din sat È™i din împrejurimi. DiscuÈ›iile cu oamenii erau atât de frumoase cu cât cei care îl ascultau nu È™tiau mare lucru despre trecutul lor. CunoÈ™tea arborele genealogic al multor familii cu amănunte din viaÈ›a acestora. N-a ascuns niciodată un lucru care ar fi putut fi de folos È™i altuia. Încuraja tineretul la învățătură, îi părea bine când cineva prospera.

                Când ajungea să-È™i ordoneze ideile în vederea aÈ™ternerii lor pe hârtie, chiar dacă se afla în câmp la muncă, întrerupea lucrul È™i pleca acasă, scria È™i după ce termina, se întorcea la câmp. Mama È™tia acest lucru È™i nu de puÈ›ine ori a fost întrebată de ce tata, la mijlocul unei zile fierbinÈ›i de vară, venea repede acasă.

                Tot timpul se informa, citea cărÈ›i de literatură È™i istorie. ÎÈ™i nota tot ce i se părea mai interesant, demn de apreciat. Nu i-a plăcut să fie convocat în diferite jocuri de interese mărunte, lipsite de generozitate. A fost solicitat să participe la festivalul concurs “Cântarea României”, dar a refuzat.

                Convingerile sale asupra creării, evoluÈ›iei È™i importanÈ›ei omului pe pământ erau clădite pe fundamente idealiste. Realizările È™tiinÈ›ifice făcute È™i folosite în bine pe Pământ, spunea el, sunt minuni, numai ale lui Dumnezeu, făcute de oameni È™i pentru oameni. Era adeptul adevărului, că nimic nu este făcut întâmplător pe Pământ. Cât È™i-a dorit ca oamenii să trăiască în pace È™i înÈ›elegere!...

                Observăm în poeziile sale că gravitatea morÈ›ii l-a preocupat foarte mult. Vedeam că simÈ›ea cum timpul se scurtează ca durată È™i-i părea rău că nu va mai putea să spună ceva; moartea în va opri.

                În dimineaÈ›a acelei zile fatidice de 20 decembrie 1980, aÈ™ezat pe pat, a avut o imagine, o reprezentare È™i s-a adresat mamei, pronunÈ›ând aceste cuvinte: “Am fost pe dincolo!”.

                Mama a regretat până când s-a stins È™i ea din viață, că nu l-a întrebat, ce a văzut “acolo”. În cameră era multă lume. Poate a fost mai bine că nu am aflat. Vom afla, vom vedea fiecare la timpul cuvenit. Pnetru noi, care n-am murit fizic, rămâne un semn de întrebare: “Ce vrem să facem cu viaÈ›a noastră, aici pe Pământ?”.

                Stând în picioare la capătul patului, nu l-am pierdut nicidecum din privire. Mă uitam mereu la ceas. Voiam să-mi mai spună ceva, pentru că în tot cursul vieÈ›ii mi-a spus numai vorbe bune. Se uita È™i el la mine. Deodată a făcut ochii mari, i-a concetrat pe faÈ›a mea È™i a rostit ultimele cuvinte memorabile: “Vezi, Nicule că nu iau nimic după mine?!”. După aceasta a închis ochii pentru totdeauna . Era ora 6.45 – 20 decembrie 1980.

                ViaÈ›a i-a fost călăuzită de învățăturile biblice. Am ales o învățătură din faptele apostolilor pe care o spunea È™i el printre atâtea altele. Nu era o discuÈ›ie fără citate din faptele apostolilor. Această învățătură am scris-o pe piatra sa funerară. Sunt sigur că o va rosti mereu, de-acolo, de Sus, trecătorilor, aÈ™a cum a făcut cât a trăit pe Pământ:

                “Prea iubiÈ›ilor, vă sfătuiesc ca pe niÈ™te străini È™i călători, să vă feriÈ›i de poftele firii pământeÈ™ti cari se războiesc cu sufletul”

 

1 Petru 2:11

Incercati si altceva

                  Mărturisim, fără conjur, că în anii destul de mulÈ›i ai stăruinÈ›elor noastre de a întâmpina – nu din filotimie sau generozitate, ci din bucuria de a descoperi o  nouă valoare între candidaÈ›ii la “Prima verba”.În destul de puÈ›ine dăți am simÈ›it o aÈ™a bucurie reală È™i o liniÈ™te  aparte ca la lectura... citeste restul
În continuare vă prezentă o parte din poeziile scrise de acest autor.